4 Secunde, 5 Simturi, 3 Zambete

Fara tine sunt un nimeni, o bucata de piatra care zambeste unui zid. Te visez fericita si ma roade ca insuficienta mi-a dat doar cinci simturi cu care pot sa-ti arat ca “te iubesc”, desi niciodata nu te-ai plans ca as fi incomplet, eu ma simt gol atunci cand toate luminile s-au stins. Am invins timpul atunci cand am intrat aici, fiindca in locul asta rece si gol, am regasit cele patru secunde pe care le-am pierdut in acea dimineata de septembrie – acele patru secunde care m-au facut sa nu ma intorc la tine si sa ajung aici: in Sanctuarul Timpului Pierdut sau Uitat. Dar sa-ti fie clar, asta nu este un manifest al regretului ci este ultima mea incercare de a ma rupe de cele trei zambete pe care mi le-ai daruit la 17 ani, la 23 de ani si in septembrie trecut.

Sunt un monlit care se va sparge cand se va ciocni de raza ta – fiindca, ti-am mai zis, “esti a mea” pentru totdeauna – chiar si in alta viata … cand amandoi vom fi iarasi, copii.