Ad unum omnes
Si astfel cautarea merge mai departe. Si Cautarea, asa cum se cuvine sa fie, sfarseste in realizare - dar nu stim unde si cand: cata vreme ne concepem ca o existenta separata. Si intotdeauna cercetarea cailor urmate de cei care au ajuns in fata, va fi de ajutor pentru propria noastra cale. Din toate lucrurile, cel mai frumos si ma sfant este sa fii constient de drumul care duce acolo unde dorim sa mergem, si anume, la orient (catre lumina) … neluand nimic cu noi care sa nu ne apartina, nelasand nimic dupa noi care sa fie cu adevarat al nostru, vom gasi in marea realizare ca insotitorii trudei noastre sunt impreuna cu noi; iar locul gasit este Valea Pacii.
Si acum sa-mi las tocul jos si sa ies odata din cripta asta - timpul meu bate la usa.
februarie 20, 2008 at 8:48 am
no comment
februarie 20, 2008 at 7:48 pm
Ar fi minunat să fim mereu conştienţi de drumul care duce spre locul pe care ni-l imaginăm uneori, în reveriile noastre. Uneori totuşi lucrurile sunt mai complicate, iar drumurile alambicate şi intersectate cu tot felul de alte cărări tentante.
februarie 21, 2008 at 10:25 pm
si eu vreau in Valea Pacii
februarie 22, 2008 at 3:29 pm
“drumul care duce acolo unde dorim sa mergem, si anume catre lumina … neluand nimic cu noi care sa nu ne apartina, nelasand nimic dupa noi care sa fie cu adevarat al nostru” - this is the road to Eldorado…
App… crezi ca avem ceva care sa fie “cu adevarat” al nostru? Sau acel “nimic” era, de fapt, anticiparea unei astfel de intrebari?
februarie 24, 2008 at 5:25 am
“cata vreme ne concepem ca o existenta separata” daca ne concepem asa la infinit atunci prima parte a celei de-a doua propozitii se dovedeste falsa, exceptand cazul in care Cautarea se dovedeste a fi moartea.
Cercetarea cailor din fata nu ne este de folos daca noi avem alte cai.
Si eu nu stiu cum am ajuns pe acest blog
februarie 24, 2008 at 10:03 pm
@jaher - eu am plect de la ideea ca oamenii detin posesia rareori proprietatea lucrurilor … foarte putine lucruri le avem in proprietate cu adevarat.
februarie 25, 2008 at 8:27 pm
“neluand nimic cu noi care sa nu ne apartina, nelasand nimic dupa noi care sa fie cu adevarat al nostru” - singurul care ne insoteste pe drum si in Valea Pacii este sufletul; el este singurul care ne apartine si ne insoteste pretutindeni, pana la capat… nimic altceva nu detinem cu adevarat si nimic altceva nu poate fi luat in “orient”… Si fiecare are un singur suflet iar toti ceilalti sunt ca si noi… Toti ca unul… suntem distincti dar atat de asemanatori…
februarie 26, 2008 at 12:11 pm
Inteleg Sorina … insa ce zici de: iubire - poate ca si ea ne apartine la fel ca si sufletul (si ma refer la iubirea noastra pentru altii nu invers)
februarie 26, 2008 at 7:23 pm
“Iubire” se numeste starea normala, implicita (cea destinata de Dumnezeu) a sufletului; puterea noastra de a iubi reprezinta starea sanatatii sufletului fiecaruia dintre noi. Atunci cand sufletul ni se imbolnaveste, incepe se manifeste aberant: uram, suntem indiferenti, invidiosi, falsi etc.
Cu cat mai mult iubim, cu atat mai valorosi devenim ca oameni; iar suferinta provenita din iubire ne innobileaza si mai mult: pentru ca daruim chiar si atunci cand nu ni se ofera nimic (ori, mult mai putin) in schimb…
martie 4, 2008 at 6:50 pm
Felicitari dl.Eugen.Sinteti cel mai aproape de a gasi raspunsul.Pe care “marea realizare”, vi l-a dat deja.Ori “valea pacii”.Modul in care sint spuse, depasesc puterea mea de apreciere.Cert este ca lumina si umbra, dragostea si ura, toate contrastele ce exista in om, sint forme ale spiritului sau biologic, nu patologic.La fel de naturale ca Binele si Raul.
martie 12, 2008 at 7:50 am
Drumul este în permanenţă conturat de gândurile, neliniştile şi incertitudinile noastre. Cu toate acestea el nu duce spre lumină (sau nu, atunci când nu vrem)
martie 12, 2008 at 7:50 am
corectez:
el duce spre lumină