Mediam noctem

Asa mai gresesc uneori si ma trag o vizita fostei mele camere de sticla, o camera ca nici o alta camera, intuneric de nepatruns. Obscuritatea adanca a incaperii ma face totusi sa-mi aduc aminte ca pasajele descoperii sunt lipsite de lumina la inceput. Drumul catre “cunoastere” este pavat cu intuneric, cel putin intr-o prima faza. Asa cum rasare soare – asa ma perind si eu prin fatza zilei si apoi ma intorc pe coloana din nord. Si poate ca ma simt bine aici, fiindca pot sa ma dezvolt fara sa simt ca trebuie sa ma grabesc. De fapt, mie niciodata nu-mi place sa ma grabesc si poate ca e mai bine asa. Doar cu trecerea timpul poti cunoaste ceea ce parea neclar la inceput. Adevarata fatza a clovnului o vezi doar in momentul final, nu ?! si atunci poate ca iubesc sa am rabdare, sa treaca mult timp pana ma misc.

sa revin la scurta mea vizita prin camera obscura. Camera asta e ca un fel de pedeapsa fiindca de fiecare data cand gresesc ma intorc aici. Si nu suntem condamnati sa repetam aceasi greseala, ci suntem condamnati sa repetam aceasi greseala pana ne plictism, nu o data, ci de nenumarate ori. Aceasi greseala cu multe si multe fetze, fetze de dragoste sau fetze triste rupte de zambete sincere.

Ce este lumina ? … este preciza cu care clarifici si elucidezi limpezimea cunoasterii, un fel de transparentza stralucitoare a culorii cuvantului … asta e